Mircea Leabu

The best questions are those without an answer yet! They push us to work.
Cele mai bune întrebări sunt cele care nu au, încă, un răspuns! Ele ne îndeamnă la muncă.

— Mircea Leabu

Etica: de la amatorism, la profesionalism

08-02-2015, by Mircea Leabu, category Ethics

Scrisoare către mediul academic românesc

Am crescut într-un mediu „nesănătos” de moral. Asta și-a pus amprenta asupra formării personalității mele astfel încât, în ciuda lecțiilor pe care viața mi le-a dat, nu m-am vindecat. În plus, trebuie să recunosc faptul că, dacă aș fi putut face compromisuri morale, de multe ori mi-ar fi fost mai bine. De aceea, cele ce vor fi scrise în acest „manifest” vor putea fi utile celor care vor să își corecteze comportamentul și să-l aducă într-o matrice etică, dar și celor care vor opta să persiste în „descurcarea” în viață, prin imoralitate.

Am intrat în scena militanților pentru sporirea moralei în mediul academic printr-o întâmplare, dar și prin forța destinului, aș putea spune. În 2007, am fost convocat de ANCS la o întâlnire a Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, organism care abia fusese creat și în care fusesem numit. Aveam să deduc, mai târziu, că acea numire s-a datorat lobiului făcut de unii studenți ai mei, pentru corectitudinea pe care o dovedesc în activitatea didactică. Această corectitudine (pe care aș putea-o explica simplu prin: dă întâi și apoi pretinde) mi-a adus în 2009 și distincția de Profesor Bologna, dar asta este altă poveste. Revin la Comitetul Național de Etică amintit și la prima lui întrunire. Am participat la acea întâlnire împins de o mare curiozitate. Ce vrea să fie asta? mă întrebam, iar întrebarea și-a păstrat caracterul retoric până la întâlnire. Atunci am aflat că, prin cele trei comisii din structura sa, Consiliul își asuma responsabilitatea creării unor coduri specifice celor trei domenii pentru care erau gândite comisiile. Om practic fiind, am considerat că dacă tot se pune problema unui cod de etică pe care oricum va trebui să mi-l însușesc, cel mai comod este să particip la crearea sa, astfel încât am rămas în echipa în care fusesem numit.

Personal mă aflam în Comisia 2, Științe legate de lumea viului, iar în prima ședință a acesteia, desfășurată tot atunci (la prima convocare a Consiliului) și menită a alege președintele și vicepreședintele, am avut surpriza să constat că, deși eram cel mai tânăr între membri, sunt propus a fi eu președintele. Cu onestitate i-am avertizat pe colegi că ar trebui să mai mediteze puțin asupra unei asemenea perspective, deoarece sunt un om „incomod” și voi urmări cu tenacitate realizarea sarcinii, punându-i la treabă. Până la urmă votul a decis să fiu președinte. Am stabilit să ne întâlnim lunar, în ultima zi de vineri, la sediul ANCS pentru a avansa în proiectul conceperii și redactării codului de etică a cercetării în domeniul nostru. Am constatat că ne putem plasa cu toții în poziția autodidacticilor pentru a ne face treaba, deși doi dintre membri plecau dintr-o situație mai avantajată (ambii profesori la facultăți de medicină veterinară), ei fiind deja inițiați, prin preocupări anterioare, în problematica eticii folosirii animalelor de laborator în cercetarea științifică. Aventura muncii în acea comisie am descris-o în altă parte.[1] Aici voi căuta să împărtășesc experiența avută printr-un mesaj scurt și de impact referitor la devenirea mea ca persoană experimentată în etica cercetării științifice, a publicării și, de ce nu, în atitudine academică morală. Iar mesajul trebuie să convingă cititorul că parcurgerea unui drum de la amatorism la profesionalism în domeniul eticii academice este sine qua non.

Până în primăvara lui 2008, când, la propunerea secretarului Comisiei 2, am început interacțiunile cu grupul de experți în filosofia moralei și etică aplicată de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, al Facultății de Filosofie, grup condus de profesorul Valentin Mureșan, director al centrului, am considerat că spiritul moral în care mă formasem ca om (cei șapte ani de acasă și moralitatea atmosferei în care am făcut școala) este suficient pentru a duce la bun sfârșit crearea codului de etică a cercetării în domeniul științelor viului. În plus, formarea mea ca cercetător în științe biologice, cu exactitatea lor chiar „subminată” de caracterul stocastic, mă deformase văzând lucrurile în alb și negru, chiar și în relațiile sociale. Griurile erau compromisuri, iar compromisurile erau percepute ca imorale, deci inacceptabile. Iar această percepție persista în mintea mea, chiar dacă celula, cu care mă „jucam” ca cercetător, îmi demonstra zilnic că este o artistă a compromisului, dacă interesul supraviețuirii ei și a angrenajului din care face parte o cere, ajungând până la sacrificiu (există în biologia celulară conceptul morții celulare programate). Cât privește forma la care ajunsese codul în „mâna” amatorilor autodidacți din comisie, aceasta era una plină de principii. Făcusem principii din orice chestiune cu implicații etice. Era rezultatul viziunii în alb și negru de care, iată, nu eram doar eu bolnav. Ei bine, interacțiunea cu profesioniștii moralei, pe care mie îmi place să îi numesc stăpânii conceptelor în domeniu, mi-a distilat sensibilitatea pentru etică. M-am simțit ca intrat într-o arenă cu lei; și nu în rândul spectatorilor, ci pe câmpul de luptă. Nu sunt o fire violentă, dar mă simt confortabil în lupta de idei, în care armele sunt conceptele sau cuvintele. Ce am învățat din aceste interacțiuni? Am învățat că nu orice aspect poate fi ridicat la rangul de principiu, că principiile sunt ținte ce se plasează aproape în sfera idealurilor către a căror atingere trebuie să tindem permanent, adesea chiar fără poposire la sfârșitul drumului. Am învățat că cele mai multe dintre aspectele ridicate de noi la rangul de principii se clasifică în domeniul regulilor și normelor, care ne ajută să ne apropiem de realizarea principiilor. Am învățat că etica (profesională sau „civilă”) se bazează pe virtute, definită de Aristotel[2] ca punctul de echilibru între două vicii: unul de exces, iar celălalt de lipsă. Am învățat că virtuos este acela care face lucrurile bine depunând efortul cuvenit, la momentul potrivit, în favoarea acțiunii adecvate. Am mai învâțat că etica se bazează pe simțul datoriei (cum rezultă din filosofia lui Immanuel Kant)[3] și pe nevoia de utilitate (cum susține John Stuart Mill)[4], ceea ce mie îmi place să interpretez într-un enunț combinat: suntem datori să fim utili lumii în care trăim. Mai mult, dacă vom reuși să acționăm astfel încât să fim utili, vom fi oameni virtuoși. În sfârșit, am învățat că în viață griurile sunt regula și nu albul sau negrul, acestea din urmă reprezentând doar excepția. De fapt albul reprezintă suprapunerea tuturor culorilor, iar negrul absența lor, așa cum ne demonstrează fizica; iar viața este colorată și tocmai de aceea este frumoasă. Ca să revenim la sfera moralului și la nevoia de etică în lumea academică, am învățat că oamenii sunt așa cum spune Platon, prin gura lui Socrate: „oameni absolut buni și absolut răi se află extrem de puțini și […] cei mai mulți sunt mijlocii”, iar „extremele sunt rare excepții, în timp ce există un mare belșug de cazuri intermediare”.[5]

Așadar, ne putem aștepta ca și în lumea academică să se respecte statistica socratică asupra caracterului oamenilor. Unii vor avea nevoie de mai mult efort, pentru a se comporta în limitele matricei morale stabilite pentru lumea de elită în care se află sau în care doresc să intre (dacă ar fi să ne gândim – și trebuie să ne gândim – la studenții noștri și la respnsabilitățile față de ei, inclusiv sub aspect etic), alții de mai puțin. Cert este că mișcarea de sporire a integrității, deci a comportamentului moral al membrilor lumii academice, trebuie să își urmeze cursul ei, dar unul al eficienței. Pentru aceasta trebuie să ne stabilim principiile și să ne căutăm mijloacele (legile, regulile, normele, recompensele sau pedepsele) de a parcurge drumul ascendent de ajungere în sfera principiilor, adică de atingere a nousului academic.

Să spunem „nu” comportamentului academic imoral care adesea include inexplicabilă infantilitate, aroganță, orgoliu, infatuare, spirit feudal, falsitate, fabricare de merite, plagiat, acesta din urmă caracterizat de mine ca implicând: (i) citare neadecvată sau lipsa acesteia (pentru idei, rezultate, texte, figuri sau orice alt fel de creație personală a altcuiva), (ii) intenție, (iii) beneficierea de foloase necuvenite pe baza asumării a ceea ce nu îți aparține, respectiv (iv) păcălirea comunității academice.[6]

Dincolo de îndemnul paragrafului anterior, ar mai fi de menționat un aspect învățat  prin dubla mea ipostază: președinte al unei comisii dintr-un consiliu național și beneficiar al interacțiunii cu stăpânii conceptelor filosofiei moralei și eticii aplicate. Acest phronesis, ca să folosesc termenul lui Aristotel pentru înțelepciunea practică, se poate rezuma prin fuga de forme fără fond. Am creat o formă a codului de etică în domeniul responsabilității Comisiei 2, însă acesta zace îngropat printr-un sertar al vreunui funcționar limitat în gândire și posibilități. Știe cineva de existența lui, în afară de cei apropiați acțiunii de elaborare? Mă îndoiesc. Poate că și unii dintre membrii comisiei, cei care s-au eschivat de la a pune osul la treabă, au uitat de existența codului. Ce se poate extrage din această situație? Ei bine, degeaba avem coduri, degeaba avem comisii/comitete de etică (toate create sub presiunea externă) dacă nu avem voința instituțională de a face din acestea ceva funcțional. Codurile sunt/ar trebui să fie instrumente vii. Comisiile/comitetele sunt/ar trebui să fie organisme care să trăiască. Pentru asta, însă, este necesar să fie parte integrantă a unor  structuri instituționalizate mai complexe. Este vorba de structuri de management al eticii care ar trebui agreate de fiecare instituție, adaptate structurii proprii de personal și  care să ducă la asigurarea caracterului integru al organizației. Aceste structuri, cu resurse minimale, ar putea eficientiza activitatea și mări prestigiul instituției. Asta am mai învățat. Mai mult, moralitatea care rezultă din integritate crează încredere; încredere internă între membrii organizației, respectiv încrederea terților. Poate fi viitorul sigur fără încredere?

Julian Săvulescu, a cărui vizită în Universitate tocmai s-a încheiat, ne avertizează că este mult mai ușor să facem rău decât bine, ceea ce și fizica ne spune prin principiul al doilea al termodinamicii, principiul entropiei (care ar putea fi interpretat prin: este mai ușor să distrugi decât să construiești). Din cartea lui Săvulescu, „Neadaptați pentru viitor: nevoia de bio-ameliorare morală”, reiese că acesta este pesimist (ceea ce mi-a confirmat și personal în timpul vizitei, într-un moment în care eu îi mărturiseam optimismul) și îngrijorat pentru capacitatea noastră de a ne adapta dezvoltării fără precedent a științei și tehnologiei și impactului pe care acestea îl au asupra societății umane.[7] Așadar, am putea extrapola și deduce că pare a fi mai ușor, mai comod să ne comportăm imoral decât moral. Nimeni nu este perfect, dar merită să ne educăm pentru a tinde spre perfecțiune. În încercarea de a argumenta îndreptățirea acestui îndemn, revin la celulă. Celula nu este perfectă, dar prin capacitatea ei de a se comporta adecvat condițiilor în care se află, prin capacitatea ei de a se adapta (ceea ce ne permite și nouă să supraviețuim biologic), prin ingeniozitatea cu care își încalcă, fără a abdica de la principii, propriile legi, reguli, norme (chiar dacă și le-a constituit de-a lungul timpului prin evoluție) ea tinde spre perfecțiune. De ce să fim noi, oamenii mai prejos? Totuși, chiar și celula poate fi depășită în capacitatea ei de a face față stresului, o poate lua razna și așa apar stările patologice, unele fără cale de întoarcere. Să nu conștientizăm că putem ajunge și noi, cu societatea, în asemenea situație? Să facem ceva, cât se mai poate!

Iertat să-mi fie patetismul.

București, 31 mai 2014.

[1] Leabu M. Crearea codurilor de etică. Experienţa Comisiei 2 a Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării. În “Etica aplicată, de la reflecție morală la norme instituționale” (editori: Emanuel-Mihail Socaciu, Constantin Vică). București: Editura Universității din București; 2014. (în curs de apariție)

[2] Aristotel. Etica Nicomahică. (introducere, traducere, comentarii şi index de Stella Petecel). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică; 1988.

[3] Kant I. Întemeierea metafizicii moravurilor. (traducere de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota, Radu Gabriel Parvu; coordonare, cometarii şi note Valentin Mureşan). Bucureşti: Humanitas; 2007.

[4] Mureşan V. Utilitarismul lui John Stuart Mill. Bucureşti: Paideia; 2003.

[5] Platon. Phaidon sau Despre suflet.București: Humanitas; 2011. p.96.

[6] Leabu M. Plagiarism: a Complex and Controversial Form of Academic Misconduct. Ethics in Biology, Engineering and Medicine. 2013, 4(2), 131-151. DOI: 10.1615/EthicsBiologyEngMed.2014010605

[7] Persson I, Săvulescu J. Neadaptați pentru viitor: nevoia de bio-ameliorare morală. București: All; 2014.

So, what do you think ?

Login to chat with other users!